o armata de oameni
spre soare urca cu greu
in frunte cu el.
Spera ca pe soare
sa-si gaseasca iubita,
amintirea ei stralucea
ca astrul.
Urca printre coloane
de calcar, de granit,
spre templul cu soare,
in varful unei limbi de foc.
De jur-imprejur
sunt steaguri cu soare,
caldura care topeste
camasile cu zale.
Dar ce amintire era ea.....
cu buzele rosii si limba de foc,
aceasta caldura din trupul sarutat
o parere, o mangaiere pe abdomen,
e drumul cel greu
spre templul cu soare.
Dar nu e pe steaua cea mare
demult apusa, ci doar in varf
si palnge sarutand pamantul
da e ea!
fierbinte dar moarta
si el a uitat ce a facut
cu aceal cutit,
pe altarul de granit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu