Renunt la nimicul din mine,
pentru o clipa de liniste,
matasea prostiei imi vine
ca haina pesrfect asortata,
privirii pierdute in nopatea
eclipsei totale de luna.
Imuguresc lipsit de lumina,
un vrej ascendent, spinos,
pe Venus polenu-mi imprastii,
furtuna de nisipuri verzi,
sa ninga cu fructele iubirii,
fulgi mici, murdari, inghetati,
troieniti in livada de meri.
Renunt la nimicul din mine,
pentru o imbratisare seaca
si-aluneca spinul din minte,
in inima fara de sange,
polenul in clepsidra e gata,
priveste-ma cum mor,
senin, scapat de durere,
o jertfa, nu abandon.
"Iubesc pe cel care-şi pierde virtutea, căci virtutea este voinţa de-a pieri: săgeată a dorinţei nesfârşite." (Friedrich Nietzsche)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu